Mi-a fost teama ca tu nu ai existat. Ca a existat doar o dragoste grabită, nascuta din bataia inimii mele ce mi te-a intruchipat iubire inaintea ochilor, permitandu-mi sa te ating, sa te sarut, sa te miros. Ca a existat doar un cer inghetat de iarnă si niste fulgi de nea si atat.
Dar, a exiatat si un Te iubesc ravasitor, tulburator devenit vizibil, tangibil. Si timpul mi-a parut atunci ca stă în loc si norii păreau că si-au oprit trecerea si trupul meu răsuflarea. Si-n timp ce incercam sa-mi rup privirea de la tine ca dintr-o imbartisare, simteam cum inima mi se află la pragul dintre eternitate si moarte trăindu-le intr-o clipa pe amandoua deopotriva. Si am stiut atunci ca tu ai existat aievea dincolo de dor sau sperante, dincolo de bine sau rau, mai presus de toate cuvintele mele asezate cu evlavie in coperti de carti sau trimise spre infinit. Si m-as fi intors din drum si te-as fi rugat sa-mi stergi cu palmele tale lacrimile plecării si sa nu-mi mai dai drumul vreodata.
Dar pasii mi-au condamnat intreaga ființă la nefericire si dor si intuneric intr-o noapte înghețată de iarna pe cerul căreia, din batai de inimă, ti-am scris pentru acum, pentru mai tarziu, pentru totdeauna un Te vad cu adevarat.
Cuvinte spre infinit 