August 18, 2013

Naluci

Posted in Cuvinte spre infinit la 12:39 am de Alice Mihalcea

mascaIncercam sa parem cine am vrea sa fim si nu cine suntem cu adevarat. Alegem calea cea mai usoara pentru a ne construi o imagine, in loc sa ne construim viata in asa fel incat imaginea sa o reflecte.

Ne desenam masti pe care le asezam cu grija peste chipul palid si le schimbam in functie de situatie. Invantam trecuturi peste care cladim prezente mintite. Ascundem lucruri si omitem adevarul. Legam relatii bazate pe minciuni fara sa ne gandim vreo clipa ca mastile ar putea cadea, sau ca cineva va sti sa citeasca dincolo de ele. Alegem sa rostim cuvinte bine masurate, invatam sa ne controlam gesturile incercand sa manipulam lumea dupa bunul plac.

Credem ca asa ne putem reinventa pe noi, insa produsul finit nu este altceva decat o marioneta a caror sfori se vad uneori fara sa ne dam seama. O faptura falsa ce incearca sa-si ascunda neputinta de a deveni mai mult in spatele unei imagini inteligent zidita in mintea ei, ipocrita insa. Si, uite asa se intampla uneori sa ajungem sa iubim himere, sa ne cladim vieti din minciuni traind langa cineva despre care nu stim nimic, sarutand in fiecare dimineata , patimas, o iluzie.

August 6, 2013

La rascruce…

Posted in Cuvinte spre infinit la 9:17 pm de Alice Mihalcea

images…de drumuri cand pamantul ti se prabuseste in urma pasilor, cand gandurile iti alearga nebune prin minte, cand inima incepe sa iti bata atat de  tare incat parca ar vrea sa iti iasa din piept, cand lacrimile iti izvorasc din suflet si prelingandu-se pe obraji aluneca mai departe lovind pamantul ca un strigat de ajutor pe care nu il aude nimeni, cand lumina devine intuneric in miez de zi, cand aerul pare a fi mult prea putin pentru a te ma tine vie, cazi fara de putere in ghearele destinului simtind cum viata se scurge din tine alunecand spre nicaieri.

Pumnalul ce te-a nimerit direct in inima omorand tot ce era frumos isi face acum parca tot mai adanc loc ajungand la suflet. Si doare. Doare atat de tare incat nu mai ai lacrimi pentru a plange, cuvinte pentru a vorbi, pentru a striga dupa ajutor. Si chiar daca, cu ultimile puteri ai face-o, cine sa te ajute? Inchizi ostenita ochii si in reverie ta il vezi pe el apropiindu-se de tine. Ii simti palmele cum iti strange chipul si iti sterge urmele de lacrimi. Ii simti buzele sarutandu-le pe ale tale, acel sarut care sa te readuca la viata. Insa stii ca iubirea nu a existat niciodata. Ca nici el nu exista cu adevarat. Acel el e doar o imagine a ceea ce ai creat tu dintr-un barbat intalnit intr-o zi de toamna, pe care l-ai asezat in suflet iubindu-l frumos si crezand in el. Acel barbat care te-a tinut la pieptul lui, care te-a iubit insa niciodata ca pe o iubita.

Iti deschizi ochii. E inca intuneric. Iti spui ca trebuie sa te ridici. Insa incotro sa o iei? Da, inainte. Insa inainte spre ce? Nu iti gasesti puterea. Pumnalul e acolo inauntrul tau. Si doare. Tu inca mai speri sa fie totul un cosmar. Privesti in urma cu gandul ca poate nu ai inteles bine. Ii auzi ultimile cuvinte rasunandu-ti in gand. Te intrigi. Cum poate sa iti spuna ca te iubeste cand cu mana lui ti-a smuls sufletul. Nu mai intelegi nimic. Esti obosita. Ai vrea sa dormi insa ti-e teama sa nu te mai trezesti. Doare. Totul doare. Dar trebuie sa mergi mai departe. Esti la o rascruce. Iti spui ca totul va fi bine. Dar ti-e teama sa alegi drumul.

Cu ochii intetosati de plans privesti inainte. Nu reusesti sa vezi nimic. Nimic care sa it idea putere. Sau care sa te sperie. Ceva care sa iti dea forta sa innaintezi. Durerea ti-a amortit simturile. Insa trebuie sa mergi mai departe, sa alegi. Daca astepti ca viata sa aleaga pentru tine se va narui si bucata de lume pe care stai acum franta de dezamagire.

Incerci sa tragic adanca aer in piept. Cat parca sa te mai tina pana la urmatorul pas. Cel mai greu. Privesti inainte dar nu sti pe ce drum sa o apuci. Ti-e teama. Mai speri. Si alegi in cele din urma peticul acela de pamant dintre cele doua drumuri nefiind capabila sa iei o hotarare. Si iti taresti fiinta printer spini ce-ti incoltesc direct in suflet sfasaindu-ti existanta, asteptand sa intalnesti pe cineva care sa te salveze. Insa uiti ca singurii care ne putem salva suntem doar noi insine. Trebuie doar sa alegem asta.

http://www.youtube.com/watch?v=rO7dt_CQtNA

Iulie 26, 2013

Dincolo de vis…dincolo de realitate…neliniste

Posted in Cuvinte spre infinit la 2:43 pm de Alice Mihalcea

nu-avem-timpAm facut alegeri. Am lasat trecuturi in urma. Am incercat sa sterg amintiri si sa pastrez doar fumosul. Am rupt lanturi si nu am mai vrut sa le leg vreodata. Am inchis usi si am deschis altele. M-am lasat purtata de valul pe care ma urcasem fara sa ma intreb ce este dincolo de el. Am lasat intr-un colt orice lucru, fiinta, fapta, gest care sa ma duca din nou in acea lume a tristetei. Am invatat sa zambesc si sa fiu fericita.

Mi-am  aruncat condeiul departe de mainile care l-au cautat o vreme neincetat, de teama sa nu ma ratacesc din nou printere cuvinte si stari sufocante. Am vrut sa invat sa traiesc din nou.

Timpul a lasat in urma lui luni in care nu m-am mai cautat pe mine, in care cu o ancora aruncata pe pamant am inceput sa pasesc prin realitate. Dintr-o data nu mai pluteam, nu mai cautam niciun zbor. Nu mai vroiam. Incepusem sa cerecetez aceasta lume palpabila, acest taram fermecat in felul lui. Insa cat putem sta departe de noi insine?

Azi, mirosul cernelei, al foilor imi indemnau degetele sa contureze din nou lumea sufletului meu pe care imi era teama sa o intalnesc. Si m-am trezit colorand in nestire cu carlionti de cuvinte fiinta mea in note delicate de pian. Si, dupa mult timp am inchis ochii si m-am simtit. M-am revazut pe mine aceeasi creatura fragile si melancolica. Aceeasi fiinta ratacita in nelinisti si intrebari. Uneori imi spun ca dincolo de realitate, de visarea mea exista o lume in carema zaresc cu adevarat fericita. O lume peste care domneste linistea si demonii imi sunt straini. O lume in care sufletu-mi zambeste cu adevarat si nu doar in franturi de timp.

Candva vorbeam despre iubiri simtite dincolo de fiinta. Iubiri desprinse din povesti si aduse in realitate. Despre dragostea ce nu se sfarseste vreodata si care te poarta prin taramuri necunoscute, te inalta si in caderea ei te imbratiseaza strans ca sa nu simti coborarea. Vorbeam despre inimi ce bat la unison, despre o viata traita si regasita prin celalalt.

Timpul a trecut peste mine si a luat  parca cu el tot entuziasmul varstei. Incetul cu incetul simt ca pierd tot. Si ma intreb atunci : Toate aceste crezuri, toate aceste convingeri ale mele despre dragoste si frumos, despre liniste si zambet, despre o lume nu neaparat redusa la doi ci o lume fermecata in doi sunt doar povesti scrise de oameni care tanjeau dupa un ireal care s-a dovedit in cele din urma ca isi poarta demn numele? Sau exista cu adevarat o lume fermecata pe care doar noi o putem construi, alungandu-ne demonii, depasindu-ne trecutul si frustraile, cu dragoste naiva si incredere neconditionata?

Insa in lumea in care traim aceste sentimente pure sunt cu adevarat armele noastre  pentru o lume mai frumoasa sau armele celorlalti cu care ne vor invinge in cele din urma urma?

Iulie 2, 2013

Oameni…descompusi

Posted in Cuvinte spre infinit la 6:59 pm de Alice Mihalcea

imagesOamenii umbla dezorientati. Descompusi. Parca trupul lor se farama in mii de bucatele rasfirate pe trotuarele oraselor incercand din greu sa se pastreze intr-un intreg. Armonia trumpului ramande pierduta undeva in spatele pasilor nesincronizati si a gesturilor haotice.

Oamenii umbla cu capul in pamant, lovinduse unii de altii, ca niste orbi fara bastoane. Cu privirea atintita in jos isi urmeaza parca teleghidati drumul, ca si cum nu ar vrea sa mearga inainte ci undeva in jos, in subteran, in infern.

Oamenii umbla cu zambete frante desenate pe chip, ca niste papusi de ceramica in care pictorul a adunat toata tristetea. Cu o privire fixa, cu un chip gol sau furios uneori isi poarta trupurile pe trotuarele oraselor ca pe niste poveri.

Oamenii au uitat sa zambeasca, sa poarte in ochi lumina, sa priveasca cerul si pe ceilalti oameni. Oamenii au ajuns un fel de zombie ai strazilor, goi si descompusi, tristi si neintregi, mereu parca pregatiti sa te atace daca le calci, voit sau nu, aura lor apasatoare si grea pe care decid, in fiecare dimineata, sa o poarte cu ei.

Iunie 28, 2013

Caruselul (ne)existentei

Posted in Cuvinte spre infinit la 11:03 am de Alice Mihalcea

Carusel 1Lucruri pe care altadata le iubeam, lucruri pe care le faceam si ne simteam fericiti, melodi pe care le ascultam si ne umpleau de bucurie au ramas pentru multi dintre noi doar file de poveste peste care s-a asternut praful trecerii anilor.

Prinsi in acest carusel agitat al vietii nu mai gasim ragaz sa coboram pentru o clipa si sa ne redescoperim pe noi tineri, frumosi, cu sperante si vise asa cum eram odata. Ne lasam coplesiti de viteza cu care caruselul se invarte uitand sa mai traim cu adevarat… Sa  ne dam timp.

Uitam sa privim in jurul nostru, uitam cum e sa simtim emotia blanda a unei mangaieri, sau calmul linistitor al unui apus de soare simtit, privit dintr-un colt de lume, altul decat cel pe care-l cunoastem deja atat de bine , in bratele celui pe care am uitat sa il vedem demult. Nu mai stim sa ne lasam imbratisati de muzica naturii, sa inchidem ochii si sa ascultam viata. Uitam sa zambim cu sufletul, sa fim cu adevarat fericiti.

Uitam ca odata ne placea sa ne trezim dimineata si sa ne bem cafeaua linistiti in timp ce razele palide inca ale soarelul ne mangaie trupul sub notele acelui cantec pe care il iubeam atat. Nu mai tinem minte ca ne placea sa ne oprim din mersul nostru si sa admiram teii abia infloriti, sa scriem o poezie sau sa citim pe o banca ziarul sau cartea aceea pentru care am trait o vreme. Ne-am pierdut de noi insine fara a mai avea puterea sa ne regasim, uitand cu desavarsire ca am stiut fi altcumva, candva.

Si cand, intr-o zi, din intamplare ceva din jurul nostru ne face sa tresarim, ne amintim totusi, ca o poveste de demult de cineva care parca face parte din noi. Si atunci, in aceasta viteza a caruselului inchidem ochii. Si pentru o clipa ne regasim. Noi, acele fapturi inocente. Noi, acele fiinite ce stiam sa gasim bucuria in lucruri simple. Pe noi fericiti…

Unii reusesc sa coboare. Sa se redescopere. Sa se reinventeze. Sa fie fericiti. Pe altii timpul i-a facut insa atat de nepriceputi . Si raman acolo prinsi in acesl uragan agitat in care uneori cad melancolici si tristi, privind in oglinda reflexia a ceea ce sunt si nu a ceea ce ar vrea sa fie.

Suflete cazute prada nefericirii de a nu exista cu adevarat.

Februarie 26, 2013

…esti tu…eu… o singura fiinta

Posted in Cuvinte spre infinit la 11:19 am de Alice Mihalcea

images…Esti tu mereu prin gandurile mele ca o raza de soare ce-mi lumineaza noaptea, ce-mi transforma-n limpezimi ziua….

….Esti tu zambetul buzelor mele, sarutul patimas sub clar de luna atunci cand orologiul rostind miezul noptii ar trebui, fara de izbanda azi, sa rupa vraja.Esti tu cel dintai gand al diminetii ce ma trezeste pierduta in caldura lui. Esti tu cel care imi curge prin vene incalzindu-mi tot trupul, tu eterul existentei mele ce-mi face lumea sa-si sugrume respiratia regasindu-ma intreaga pentru intaia oara….

Esti tu trupul inclestat in bratele mele lenese dimineata si cea dintai privire calda, verdele in care ma imbrac peste zi. Esti tu dragostea ce ma inalta chiar si atunci cand restul lumii ma indeamna la cadere. Esti tu sclipirea din privirea mea ce ma cuprinde ca o aura si ma invaluie imbratisandu-ma cu bratele tale nevazute. Esti tu destinul fericirii mele, numele ce mi-e increstat in palma stanga in locul liniei dragostei.

…Esti tu adevarul meu, realitatea unde trupul si inima intr-o armonie perfecta se impletesc cu intreaga ta fiinta…noi doua fire de viata amestecandu-ne, ne mai stiind unde incep eu si unde te sfarsesti tu…

Februarie 18, 2013

Dragoste si cerneala

Posted in Cuvinte spre infinit la 5:34 pm de Alice Mihalcea

calimaraDeschid sfioasa copertile acestui blog si, pentru intaia oara simt cum nu ma mai pierd ca in trecut printre filele lui.

Privesc literele, mangai imaginile. Alunec cu privirea peste toate propozitile pe care sufletul meu le-a scris in nopti in care sufletul isi plangea cu un zgomot mut durerea, o intoarcere intr-un trecut ramas poveste pentru totdeauna.

Stau nemiscata inaintea acestui glas de demult al inimii, intelegand ca infinitul cuvintelor mele isi afla rostul doar in calimari amare si intunecate in care sufletul e facut ferfenita, in care amagiri si tristeti, dureri si strigate erau conturul lumii in care deschideam ochii.

Azi, in zadar incerc sa mai desenez  filele acestui infinit nascut din lacrimile abisului meu nevazut fiindca nu mai stiu parca, nu mai pot sa impletesc carlionti de cuvinte intr-o poveste a sufletului desirata in randuri de jurnal.

Azi, inima nu-si mai gaseste cuvintele, azi intr-un ritm bland si cald a invatat sa cante cea mai frumoasa melodie in doi…dragostea… spargand pentru vesnicie calimarile…amare.

Noiembrie 28, 2012

Epilog

Posted in Cuvinte spre infinit la 9:25 pm de Alice Mihalcea

Cate pagini am umplut cu zambete, cate am ars in lacrimi, cate am aruncat incercand sa uit, ori cate randuri am daruit asezandu-mi in ele sufletul…

Ajuta la ceva sa reincep a scrie acum? Unii asa spun…

Nu stiu insa ce as putea  zice. Viata mi-e azi un drum desenat in culori noi. Totul in urma mea, a ta, s-a prabusit si din praful trecutului a renascut  un alt univers. Atat de nou. Usor straniu. Atat de altfel. Pasesc cu sfiala pe carari luminate de soare. Uneori mi-e teama. Alteori imi spun ca nu ar mai trebui sa gandesc. Insa samburi de indoiala, de neincredere, saditi in inima mea au prins contur, sufletul pierzandu-si glasul copilariei. Imi pun intrebari, bajbai, ma impiedic de ganduri si uneori cad. Insa, atunci cand lumea-mi pare rasturnata, inchidi ochii si incep sa simt. Imi aud inima, o aud pe a lui. Ii simt atingere si totul se transforma in limpezimi. Ii imbratisez imbratisarea si totul devine real. Ii sarut sarutul si zambesc. Ii privesc ochii si ma regasesc.

Am sa reincep sa scriu fiindca doar aici sufletul meu poate sa-si aminteasca de tot ceea ce nu a fost si am crezut ca e si ceea ce a fost de fapt. Fiindca doar aici indoielile nu-mi sunt poveri. Fiindca doar aici, intr-un infinit nascut din tine si strivit in cadenta timpului pot azi sa privesc fara sfiala in urma,  iertarea mea si a ta, sa trec puntea construita din lacrimle mele si pasii nostri calcand intr-o sincronizare perfecta ce ne indeparta, sa-ti mangai chipul regasit printre randuri scrise de demul si sa ma impac cu mine insami.

Sau, poate, am sa ma opresc definitiv. Fiindca sufletul meu nu mai are azi cuvinte ci doar soapte…un amestec de trecut tulbure azi pentru mine si vibratia calda a inimii mele in imbratisarea tandra a inimii lui.

http://www.youtube.com/watch?v=9qm3NjlXIHU  

Noiembrie 3, 2012

Infinit…strigat…nimic…

Posted in Cuvinte spre infinit la 1:30 pm de Alice Mihalcea

Ticaituri de ceas. Clepsidre intoare ce-si scurg nisipul peste un infinit iluzoriu uitat pe margini de suflet. Inimi spulberate, despicate in lacrimi amare sparte de dezamagiri nebanuite. Amintiri inchise in file de poveste incatusate in coperti groase peste care s-a asternut praful uitarii. Durere. Tristete. Zgomotul suspinului a ceea ce poate nu a fost niciodata. Regrete tarzii. Drumuri luminate de zambete imbratisate si prapastiile abisului. Eu…tu…niciodata noi…

Suflet de copil desirat…suferinta.  Cuvinte aruncate peste atingeri blande. Curcubee decolorate. Ani fermecati ajunsi reprosuri…Lacrimi ce ne incetosau privirile…Aceeasi ochi negrii si tristi… Orgolii…un singur unghi… pareri de rau sau poate doar false impresii…nimic…gol…

Sentimente amortite…minciuni…drum de intoarcere surpat in spatele nostru si din nou durere…vise…iluzii…sperante…himere…intamplari neintamplate…vorbe grele…cuvinte scrise…dezamagire…

Un pahar de vin…poate doua…eu…tu si un singur univers … pasi desincronizati….carari stinghere pentru fiecare…toamna…condamnare…dor…prietenie…sirag…destramare.

Durere…lacrima…tu…eu…sfarsit…uitare.

http://www.youtube.com/watch?v=x8arR00U7xk

Septembrie 3, 2012

Nonsensuri si franturi de … ganduri…

Posted in Cuvinte spre infinit la 11:38 pm de Alice Mihalcea

Nu avem curaj sa ne recunoastem neputintele. Nu avem curaj sa ne recunostem iubirile.Nu avem curaj sa ni le spunem, sa ni le traim, sa ni le implinim.

Iubim si ne e teama sa aratam. Vrem sa imbratisam si ezitam. Vrem sa sarutam dar sarutul ramane adesea risipit in aerul dintre buzele noastre din teama de a nu parea ridicoli. Gresim si ne ascundem acel „imi pare rau” in spatele unor cuvinte fara de sens, gesturi fara rost….superficiali si tematori. Avem de ales si nu o facem…Singura alegere fiind cea de nu a alege…Ezitam sa luam decizii, fugim prin zile ca si cum ele nu ne-ar putea ajunge niciodata din urma.

Insa in seri fragile ne inecam in ganduri, ratacim printre intrebari fara de raspuns, si atunci intreg universul ni se rastoarna. Simtim ca ne impiedicam de propria fuga, ne sufocam atunci in intuneric, bajbaim intr-o ceata groasa  si nu mai gasim iesirea din aces labirint al neputintei de a alege, de a decide, de a actiona. De a ne continua drumul…Si adormim atunci cu ochii grei si franti de ganduri si lacrimi, mintindu-ne ca atunci cand ne vom trezi nelinistea se va risipi, si din intunericul sufletului va rasari un soare mare, rotund, intreg, doar al nostru. Insa tot ceea ce facem nu este decat sa ingropam in noapte problemele fara de izbanda, sa amanam deciziile lasandu-i, in cele din urma, pe altii sa decida pentru noi. Ajungem sa fim atunci, prizonierii unei libertati mintite, a indoielilor, ezitarilor, neputintelor noastre. Simplii hoinari ghidati de teama, intr-o lume scursa mult prea repede prin clepsidra timpului fara a reusi, cu adevarat vreodata, sa dam un real contur existentei noastre dincolo de pasii grabiti ce ne duc, in cele din urma, spre nicaieri…Atunci cand timpul se va asterne peste chipurile noastre, privind in urma poate vom intelege ca toata aceasta fuga continua de noi insine ne-a indepartat tot mai mult de ceea ce am fi vrut sa fim…insa va fi prea tarziu…

Recunosc, eu nu sunt un om puternic. Sunt naiva, melancolica, fragila si visatoare mereu. Atunci cand drumul vietii mi se oprese in locul in care parca un indicator scris cu rosu imi spune ca ar trebui sa iau o decizie incerc sa ma indepartez cat mai mult de acel moment. De cele mai multe ori imi incetinesc mersul, inchid ochii atunci cand ma apropiu si arunc cu banul atunci cand a venit momentul. Nu sunt un om curajos atunci cand vine vorba de a fi hotarata Ezit, si chiar daca merg inainte, nu stiu sa nu intorc privirea.

Insa stiu ca atunci cand iubesc buzele imi sunt totuna cu glasul inimii. Gesturile intocmai dorinta sufletului. Bratele prelungirea pasiunii ce arde in mine. Degetele strigatul interiorului meu. Cuvintele vibratia fiintei…

Insa, din ce in ce mai mult, tind sa cred ca tot ceea ce sunt eu nu este decat un bilet sigur spre o condamnare lenta la o moarte sigura…dinainte anuntata anuntata….

Pagina următoare