From Alice, with love

In fata ochilor, in miez de noapte, mi-a aparut o fetita. Si un zambet. Un zambet senin ce izvora din ochii ei mici, abia deschisi, ce se desprindea de pe buzele ei. Era cel dintai zambet al fericirii. Ti-l amintesti? Eu nu, pentru ca eram prea micuta atunci. Dar stiu ca zambeam pentru ca te vazusem pe tine pentru prima data. Eram fericita.

Au trecut ani de atunci. Multi si prea repezi. Gandul mi se opreste acum la cei ai copilariei. De aici mintea mea a inceput sa pastreze imagini. Frumoase. Unice. Bucati de viata cu care nu o sa ne mai intalnim. Nici eu. Nici tu. Uneori mi-e dor. Mi-e dor sa ma simt mica. Mi-e dor sa visez in bratele tale. Mi-e dor sa adorm cu acel sarut de noapte buna pe obraz. Mi-e dor de ora in care te asteptam sa te intorci acasa. Mi-e dor sa ma ti de mana atunci cand impreuna mergem pe strada. Mi-e dor de pireul de castane. Nu mai imi amintesc daca mie imi placea atunci. Dar stiu ca tie da. Mi-e dor. Acum am crescut, si ma intreb unde, in ce timp, in ce clepsidre, in ce vremuri s-au pierdut toate astea.

Iti amintesti cand te rugam sa ma trezesti dimineata inainte de a merge la serviciu pentru a-mi pride parul in doua codite? Nu era pentru ca eu nu as fi stiut sa o fac. Era pentru ca imi placea sa ma trezesc dimineata in imbratisarea ta. Cu tine. Mi-e dor…

Marea, ploaia, valurile, strigatul pescarusilor, scoicile albe…iti amintesti toate astea? Veverita noastra din Neptun…camila de care imi era teribil de frica…?…Castelele de nisip umed pe care m-ai invatat sa le construiesc? Imi spuneai atunci ca sunt asemenea viselor. Ca trebuie sa le inalt cu grija, crezand in ele, sa nu le las sa se usuce pentru ca briza le-ar putea risipi spre nicaieri. Atunci m-am indragostit pentru intaia oara de mare. Insa niciodata nu am mai stiut sa o privesc cu acei ochi de copil. Niciodata nu a mai fost la fel. Mi-e dor…de noi.

A venit insa un timp in care parca ceva s-a rupt. Nu stiu ce. Poate ca, doar copilul din mine a crescut. Iar eu nu am vrut sa accept asta. Si nici tu. Si, din nu stiu ce s-au nascut doua lumi diferite…  De ce cand tu esti parte din sufletul meu? De ce cand tu pentru mine ai fost intotdeauna limanul meu cel mai dorit dintre toate? Mereu m-am oprit la tine atunci cand marea imi parea prea involburata. Mereu ai stiut cum sa imi linistesti furtunile. Iti multumesc. Mi-ai implinit dorinte si vise. Mi-ai oferit magia unor clipe ce fara de tine s-ar fi numit iluzii. M-ai invatat sa imi ascult inima orice ar insemna asta. Mi-ai spus ca trebuie sa lupt pentru ceea ce imi doresc. Cu tot ce am, dar fara a-i rani pe cei din jur. Azi insa e diferit…Mi-ai sters lacrimile de atatea ori, ai plans in locul meu si odata cu mine. Iti multumesc. Pentru ca ai fost mereu langa mine, tinandu-mi sufletul in palme asa cum ai stiut cel mai bine. Pentru ca tu, cea dintai, mi-ai daruit, mi-ai aratat, m-ai invatat ce-i fericirea. Pentru ca existi!

Acum, in miez de noapte cand ceasul imi spune ca e o zi speciala, o zi care daca n-ar fi existat nu ai fi fost aici sa imi transformi viata in poveste, clepsidra mi s-a rasturnat scurgandu-si nisipul in sens invers, readucandu-mi in suflet amintirile celor mai minunate clipe. Pentru ca ele au fost traite alaturi de tine!

La multi ani, mami, din toata inima mea care te iubeste cu fiecare vibratie a ei!

Cantec de dimineata

Sunt un frate tânar, care crede în dreptate,
Am ochi negri, dar am mâinile curate.
Iubesc pletele si ploaia si camasile-nflorate,
Nu raspund când mi se-arunca vorbe-n spate.

Un fapt fara importanta ma poate face sa sper,
Ma-nclin si pun în balanta ce-i sfânt cu ce-i efemer.
Peste tot atârna greu
Teama de sinceritate…

Dar de câte ori, prieteni, n-am surâs cu întristare,
Când sperantele pareau înselatoare.
Când necinstea si prostia si-ascundeau prin gropi norocul,
Stiti de câte ori, prieteni, i-am prins jocul.
Ne-am saturat de palavre, de carti si filme de soc,
Cu vampe, regi si cadavre, cu stele de iarmaroc.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si prostia sunt pericole morale
Circul vieti ne-a impus salturi mortale.
Deasupra florilor noastre ciuperca cheama a pustiu,
Din cer cad pasari albastre si totusi nu-i prea târziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Sa-ncercam sa facem noi
Un oras fara pacate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Ploaia care va veni
Le va potopï pe toate.

(Pasarea Colibri – Ploaia care va veni)

http://www.trilulilu.ro/bylly122001/558373e2e81603

Poveste…spre infinit

A fost odata o ploaie care in cadenta ei trista, picurandu-si lacrimile in univers, a prins drag de o floare.  Si de atunci, ploaia a coborat permanent peste pamant topindu-si stropii peste frunzele ei delicate. O iubea, mangaindu-i petalele cu lacrimi spumegand de dor, privind-o si imbratisand-o cu bratele ei diafane, nestiind ca i-ar putea face rau. Nu ar fi vrut decat sa o poata atinge in fiecare zi. Sa o iubeasca fara sa ii ceara nimic.

Insa floarea in fragilitatea ei a inceput sa simta tot mai grele atingerile ploii. Petalele au inceput sa i se scuture, frunzele sa i se incline spre pamant intr-o amorteala nedorita, culorile sa se piarda in negura furtunii pe care ploaia inconstient i-o aducea. Vazand toate astea, ploaia s-a intristat, fiindca fiecare picatura grea, fiecare vant rece, fiecare furtuna prelungita prea mult nu erau altceva decat vibratiile iubirii sufletului ei. Dar pentru ca o iubea prea mult a inteles ca ar putea-o rani, dandu-si seama ca iubirea ei este atat de diferita fata de ce floarea avea nevoie. Spunandu-si ca dragostea pe care i-o ofera e asemenea “tortului care nu tine de sete”, a ales sa  plece lasand in urma ei tunetele si fulgerele unei dureri cumplite, implorand soarele sa ii redea stralucirea de altadata. Stia ca intr-o zi floare va avea nevoie de ea. Stia ca va veni clipa cand feliile de lumina vor fi prea arzatoare si atunci o va putea imbratisa din nou. Stia ca aceasta indepartare nu va fi definitiva. Iar ea va fi mereu acolo pentru floarea ei.

In urma pasilor, ploaia a rugat curcubeul sa ii zimbeasca florii mai viu ca oricand, stiind ca in sufletul ei o va avea in fiecare clipa si pentru totdeauna, pastrand-o si iubind-o naiv, sincer, oricat de departe, indiferent cat de aproape se vor afla.

Vis

Am visat ca in fata ochiilor nu vedeam altceva decat un intuneric atat cat privirea sa il poata cuprinda. Stateam desculta pe nisipul umed privind norii ce deasupra mea incepeau acum sa goneasca umbrele netede in care noapte se mai oglindea inca, risipindu-se si ei. Incetul cu incetul stelele imi pareau si ele ca se grabesc sa se ascunda in ultimile minute de dinaintea diminmetii. Racoare. Mirosea a cafea. Si a scoici. Am clipit o data, de doua ori…si parca in chemarea unui glas de pescarus, un fluture mult prea rotund incepea sa se nasca din sarutul albastrul al orizontului. Iar tu imi erai alaturi.

Mi-e dor de mare ca de mangaierea aceea delicata pe care mi-ai oferit-o cu un an in urma, intr-o seara, si pe care o port in inima. Mi-e dor de mare ca de zambetul ochiilor tai. Mi-e dor de mare ca de un vis trait dincolo de noapte. Mi-e dor de mare pentru ca in sufletul meu marea s-a nascut din tine.

http://www.trilulilu.ro/cyani22/02d590f3c60022

http://www.youtube.com/watch?v=mZc3fPoCjXk

Randuri pentru „demult”

„-Ce vezi bun in mine?

-Inocenta si sufletul frumos.”

…Nu, nu am un suflet frumos. Am doar un suflet brazdat de vibratii neintelese de iubire. Ca o mare adanca ce colectioneaza iluzii in fluxul si refluxul daruirii sale pe un mal miscator. Un suflet ce plutind deasupra unui ocean de indoieli, fara sa inteleg cum, a uitat sa inoate.

Nu, nu pot lupta cu mine insami. In fata dragostei devin neputincioasa, orice glas al ratiunii sau a adevarului mutind, inima preluand control asupra intregii mele fiinte. Si mereu sper ca celalalt sa simta intocmai ca mine, sa imi patrunda in suflet si sa-l citeasca, sa simta fiecare gest, fiecare decizie grava, fiecare tremur. Sa inteleaga. Poate ca am prea multe asteptari… Am incercat sa caut intotdeauna un echilibru al sentimentelor mele, a darurii nemarginite. Insa niciodata, de oricat de multe ori mi-as fi promis, nu am stiut cum, nu am reusit. Nu sunt capabila sa lupt cu inima mea. Si, aceasta daruire totala, aceasta slabiciune doare.

Drumul inimii mele mi-a oferit de atatea ori Raiul, mi-a aratat mai departe de strigat Iadul. Insa niciodata nu am tinut intre pulsatiile inimii mele o balanta echilibrata care sa imi aduca linistea. Am renuntat, am indepartat oameni, am ucis legaturi pe care le socoteam ca sfideaza glasul inimii mele, am alungat vise, mi-am inlaturat orice alt dor pentru a fi langa cel drag. Am iubit patimas si fara ezitari si niciodata nu mi-a fost frica sa traiesc atat de diferit de ceilalti. Insa, de prea multe ori am simtit cum chemarile celuilalt nu sunt altceva decat egoista nevoia de a avea pe cineva aproape, atunci cand toti ceilalti sunt prea departe. Si, mai presus decat orice pe lume, asta ma doare cel mai tare. Mi s-a spus ca eu as fi cea care nu il simt pe cel de langa mine. Ca il cunosc atat de putin. Dar oare celalalt cat de bine ma cunoste? Simte atunci cand am nevoie de el, sau cand pur si simplu il vreau aproape pentru ca il iubesc? Imi aude strigatul dorintei de a-i avea prezenta atunci cand ma simt goala pe dinauntru? …

Iubirea va indura intotdeauna mai usor absenta sau moartea decat indoiala sau tradarea. Insa eu mi-am legat, de fiecare data, atat de strans inima de a celuilalt, incat n-am mai stiut cum sa ma eliberez. Mi-am alipit sufletul de iluzii, crezand naiv si inocent ca dragostea mea e indeajuns pentru a sfida orice regula a jocului. M-am inselat. Si atunci cand durerea devenea prea puternica, cand simteam nevoia sa vorbesc intotdeauna imi inghiteam cuvintele de teama sa nu-l supar pe cel drag. Si imi inchideam tristetea in scrisori pe care nu le trimiteam niciodatat.

Azi, am ezitat mult. In a(-ti) vorbi. In a(-ti) scrie. Sau pur si simplu in a vrea sa mai (imi/iti) explic ceva.

Michelle

Ma intreb…

Ma intreb, trebuie sa ascunzi totdeauna ceea ce simti, ca sa pastrezi ce iubesti? Trebuie sa fii indemanatic ca sa combini, sa maschezi, atunci cand ai vrea sa te lasi in voia simtirii tale? Eu una nu stiu.

Am incercat in toti acesti ani sa descopar viata prin si cu ajutorul iubirii. Am cautat intotdeauna fericirea absoluta intr-o relatie de dragoste fie ea de orice gen. Am crezut mereu ca iubirea trebuie sa fie ceva mai inaltator decat razboiul crud intre doua persoane. Insa in timp am observat ca dragostera isi are propriul joc. Ca uneori sentimentalismele, dragostea oferita cu sufletul deschis, ajunge sa il indeparteze pe celalalt de tine. Devenind sigur pe intreaga ta fiinta, stiindu-se stapan peste sufletul tau, ajunge sa nu mai gaseasca acel mister de care are nevoie. Nesiguranta, care chiar daca ne chinuie, intotdeauna parca ne leaga mai tare de celalalt. Iar unii dintre noi cautam in dragoste tocmai aceasta dureroasa neliniste de care totusi ne temem, aceasta suferinta.

Eu vreau sa cred ca iubirea poate fi si altcumva. Fara jocuri periculoase, fara ascunzisuri sau masti. Ca nu trebuie sa jucam pe rand rolul celui mai iubit sau mai putin iubit, chiar daca pana acum am inteles ca asa este. Ca nu avem nevoie de balante. Eu atunci cand iubesc ma atasez de cel de langa mine cu un devotament netarmuit dus pana la absurd. Ajung sa iubesc duios si profund fiind incapabila sa ma prefac, sa fiu prudenta. Cel de langa mine ajunge sa devina universul meu, neincercand nicio clipa sa ii ascund asta. Nu stiu sa joc jocuri si nici sa fiu falsa. Spun Te iubesc atunci cand simt, ma predau fara aparare in fata unei iubiri insemnate pentru mine, chiar si atunci cand celalalt imi ofera arme. Si, uneori, satisfacuta de prezenta celui drag nu incerc sa traiesc viata din plin, sa gust fiecare clipa, caci dragostea pe care o simt imi ajunge, ma intregeste, ma face fericita. Poate sunt imprudenta ca las sa se vada toate astea. Nu imi pasa. Fiindca in dragoste consider ca nu avem nevoie de o politica inteleapta.

Randuri catre mine

M-am intrebat, de multe ori, incotro duce tot acest sus-jos nesfarsit al vietii mele? Inspre ce se indreapta acest drum incert in care ma complaceam sa exist?

Am stiut intotdeauna ca traiesc intr-o lume a mea. Insa niciodata nu mi-am putut inchipui ca inima-mi poate vibra atat de tare incat sa imi construiasca decoruri, oameni, fapte, intamplari pe care mai apoi sa le transpuna in fata ochilor mei ca si cum totul ar exista. Azi am decis sa ies dintre randuri. Sa inchid copertile. Sa deschid ochii si sa pastrez intr-un colt de suflet o tara a iluziilor. Sa ascult. Sa inteleg. Sa privesc inainte. Fiindca nu mai vreau sa traiesc intr-o lume pe care nu o pricep, in care intelesurile imi sunt de neinteles.

De multe ori m-am simtit incatusata in propriile ganduri, continuand sa strabat aceeasi carare ce ducea spre nicaieri. Mi-am legat atat de strans inima cu toate fantasmele lumii, incat orice imi spuneai imi parea uneori ca era ca si cum ai fi incercat sa ii explici unui orb culorile.

Acum am ajuns in punctul in care nu vrea sa ma intorc din drum, nu vreau sa merg mai departe. Vreau sa imi croiesc altul. Al meu. Si, chiar daca azi simt ca as vrea sa ies din mine, sa evadez, sa ma simt libera, si sa ma intorc numai atunci cand prezentul nu mai doare, cand trecutul nu mai mocneste, stiu ca viata trebuie traita mai departe de vis. Fiindca nimic nu poate fi mai iluzoriu pe lumea asta decat sa crezi ca exista o tara a minunilor.

http://www.trilulilu.ro/ARTKIDS/c1a0ed8a1dacb6

Te rog, iubeste-mi tacerea

Sunt momente in care ma multumesc doar sa te privesc, sa te admir, fara sa-ti vorbesc, fara sa-ti soptesc, fara sa te deranjez din ceea ce faci. Momente in care ma umplu de o caldura neinteleasa in care mi-e bine. Si atunci imi las cuvintele sa se opreasca la marginea buzelor si gandurile in negrul ochiilor.

Te rog, iubeste-mi tacerea!