Lună: iulie 2011

Exista o singura floare…

Alice Mihalcea4 comentarii

„… care conteaza. Conteaza pentru ca e a mea.

E floarea care ma bucura cu mirosul si culoarea ei. E unica. Imi aduce zambetul pe buze cand o vad fericita si ingrijorarea in suflet cand o vad trista. Pentru ca e o floare cu suflet. Suflet mare!!

E floarea pe care o ud zi de zi, o apar de vant si animale salbatice, iar uneori o pun sub globul de sticla. Pentru a o proteja. Uneori pare a-i fi bine. Chiar ea isi cere invelisul in unele seri. Uneori se teme de frig si de oi care mananca flori. Alteori insa pare a se sufoca. Vad geamul globului de sticla aburindu-se si floarea plecandu-si capul cu tristete.

Stiti, floarea mea iubeste soarele. E cel care o incalzeste, ii zambeste si-o asteapta sa-si intoarca periodic capul dupa el. Iar floarea mea il adora. Zambeste cand e zi si are soarele deasupra-i. Cand se-nsereaza si soarele dispare, devine trista. Uneori o ajuta prezenta mea, rasul meu, grija mea, dragostea mea. Alteori insa…ma simt neputincioasa. Oricat as uda-o, oricat i-as mangaia petalele, oricat i-as canta cele mai vesele cantecele pentru a o binedispune…floarea mea e trista si tanjeste…dupa soare. As vrea sa-i desenez un soare. Unul care nu apune. Unul care s-o lumineze si s-o incalzeasca mereu. Un soare care sa fie darul meu pentru floarea mea. Un soare care, alaturi de primul soare, sa fie astrii care o fericesc.

As vrea atat de mult sa-mi vad floarea fericita! As vrea atat de mult sa nu existe nori, ceata, animale salbatice. As vrea atat de mult o planeta a noastra, luminata de sori veseli.”

Alice

Am sa iti scriu…candva…

Alice MihalceaLasă un comentariu

Am sa-ti scriu, candva,  pe o carte postala despre tacerile sufletului meu, despre cuvintele nerostite ale inimii mele, despre cum as vrea sa-ti parfumez fiecare clipa a lumii tale, cum as ucide asteptarea si te-as lua de mana pentru a hoinari pe taramuri doar de noi concepute, cum as spulbera lumea asta egoista, cum te-as implora sa-ti farami zidurile si sa lasi ca toate culorile pe care le-ai adunat atatia ani sa danseze libere in tine…

Am sa iti scriu o carte postala despre acea dimineata in care te priveam de dupa fereastra, intr-un rasarit rece si strain. Ma uitam la tine si imi parea ca universul adunase in fiinta ta tot ce era mai pur si mai frumos. Privirea iti capatase nuante vii de blandete, de caldura, chipul tai imi parea mai angelic ca pana atunci in timp ce intreaga ta fapura imbratisata cu razele soarelui te dezvaluia in mangaierea vantului rece al diminetii, daramandu-ti toate zidurile, permitandu-mi sa te privesc in toata puritatea si inocenta pe care doar un copil o mai stie pura cu el. Tacerea dintre noi imi parea pentru intaia oara fermecat… Iti zambeam iar tu ma priveai. Si nu aveai de unde sa stii ca dincolo de acea dimineata in mine renascusei atingandu-mi atat de adanc sufletul incat si daca as vrea sa ma intorc din drum nu as mai sti cum sa o fac. Si clipa aceea scurta, secunda aceea a diminetii in care cu o singura atingere mi-ai schimbat atunci si pentru totdeauna lumea sufletului mi-a parut o intreaga viata la sfarsitul careia cu mainele impreunate am implorat cerul  sa-mi ia suflarea, sa-mi inchida ochii daca ea va fi sa se risipeasca in efemerul acestei lumi luand cu ea totul, lasandu-mi doar visuf, fiindca eram fericita.

Am sa iti scriu pe o carte postala despre cum am rugat padurea sa-mi suiere durerea, in timp ce zambetul imi plangea. Caci imi parea ca noapte in ochi iti aseaza tristelea, iar in suflet zbucium. Cum ca lacrimi nevazute iti curg in sus spre infinit, cautand azurul si linistea. Te-am atins timida implorand cerul sa-ti daruiasca tot seninul lui pentru a te vedea zambind cu sufletul, din nou.

Am sa iti scriu o carte postala despre cum noaptea poate fi atat de fermecata incat sa ne desprinda din propriile vise si surazandu-ne sa ne poarte corabiile inimi spre tarmuri de poveste. Despre cum uneori e indeajuns sa te lasi invaluit de sufletul celuilalt, de tremurul lui, sa inchizi ochii si sa asculti sunetul noptii, sa lasi atingerea sa patrunde mai departe de piele pana la inima, sa-i simti fiecare vibratie, pentru ca mai apoi  sa-i strabati celuilalt trupul prin crevase de sange intr-un tango nesfarsit al sufletului si trupului.

Am sa iti scriu candva pe  o carte postala Te iubesc…fiindca, nu stiu cum sa-ti soptesc asta, privindu-te in ochi…

http://www.youtube.com/watch?v=fpSc4PRoPzE&feature=related

Destiny

Alice MihalceaLasă un comentariu

Nu, nu e nimeni sa poate vedea si nimeni sa vrea sa inteleaga. Ce s-a intamplat. Cum. Cand Unde si de ce.

Nu e nimeni sa poate vedea aripile-mi crescute si zborul inalt. Nimeni sa-mi zambeasca zambetului meu, nimeni sa-mi simta vibratiile fiintei si tremurul inimii. Nimeni sa-mi simta seninul drumului pe care mi l-ai desenat deasupra vietii.

Nu, nu e nimeni sa poata vedea podul spre celalalt ce uneori se surpa inghitit de nisipuri miscatoare, frangandu-ne atunci aripile si lasandu-ne sa cadem pentru a ne stii opri doar acolo unde sunetul asfaltului se impleteste cu greutatea lacrimilor sufletului ce nu a invatat inca sa ne priveasca tacut, absent… Nu, nu e nimeni sa vada valurile blande ce fac barca sufletelor noastre sa danseze pe oceane indepartate si nici pe cele inalte ce uneori ne scufunda impreuna in furtuni puternice de vara, ce cad adanc in inimile noastre… Nimeni sa vada noptile pistruiate ce ard clipe in care privirile ne au asa de multe cuvinte si inimile atat de putine taceri.

Nu, nu e nimeni sa poata sa inteleaga de ce as vrea sa opresc primavara in locul in care suletul mi-a plans pentru intaia oara zambind si sa mai cer inca o viata pentru a putea iubi aceeasi faptura.

Nu, nu e nimeni… insa daca tu ai putea vedea mi-ar fi indeajuns.