mai 26, 2012
…Si sa pot sa-ti spun tacand…iar tu sa ma auzi…
Am scris in nenumarate randuri ca nu stiu sa lupt cu inima mea. Si asa este. Nu stiu sa lupt cu inima mea fiidca asta ar insemnaa sa lupt cu tine. Si nu vreau.
Revolte, furii, suparari imi stapanesc lumea. Ezitari, plecari si intoarceri imi tulbura gandurile. Sunt ca un val agitat, spumegand fara de liman intr-un ocean de indoiel. Ma prabusesc in propriile-mi himere,ratacesc prin scenarii concepute de minta mea. Imi construiesc realitati absurde si pentru intaia oara simt ca visez cu ochii deschisi. Vise stranii ce ma apasa, ce ma ravasesc. Cosmaruri desprinse din nopti inabusite de stari sufocante pe care mi le scriu pe ganduri cu propria-mi constiinta. Insa atunci cand simt ca nu mai pot, ma intorc iar in mine. Privesc in sufletul meu, si incep din nou sa inteleg.
Te iubesc. Te iubesc cu aceeasi dragoste naiva ca si pana acum. Tresar fara sa stiu, fara sa mai iti arat la cuvintele tale. Ma-nalt pe o bucata de Rai si ma pierd in ea la cea mai mica atingere a ta, fie ea si din greseala. Visez cu dorinta unui copil acea imbratisare in care te-am inchis cu ani in urma, si mi-o desenez din ganduri pentru a te putea simti atunci cand nu te am. Zambesc dincolo de chip atunci cand tu zambesti, fara ca tu sa poti sa intelegi asta vreodata. Aceeleasi lacrimi imi cresteaza obrajii atunci cand nu ti-e bine si aceleasi suspine mi se aud in noapte atunci cand ea te invaluie mult prea strans in intunericul ei. Aceleasi degete insetate de dor iti deseneaza pe pagini de infinit chipul ingeresc si aceeasi ochi pe a caror retina mi te-am tatuat pentru vesnicie, iti privesc frumusetea imbracata in cuvintele noptii, fara a reusi, cu adevarat, sa ti-o redea.
Te iubesc, si azi mi-e teama sa ti-o zic. Ti-o zic si totusi as vrea sa tac. As vrea sa ma cufund doar in tacerea aceasta dintre noi, in vibratie frumoasa a sufletului meu ce-ti sopteste numele, sa ma contopesc cu ea, si dincolo de temeri, de revolte, de-un Te iubesc rostit, sa ma lasi sa ma regasesc pe mine prin tine sa te pot simti asa cum esti tu cu adevarat, sa te pot pastra si sa pot sa-ti spun tacand …Te iubesc, dincolo de tot ce-i pamantean… Iar tu sa ma auzi.
mai 11, 2012
Cea din urma dorinta
Atunci cand viata incepe sa doara, cand pianul isi uita acordurile si chitarilor li se desprind corzile, atunci cand pana si trupul parca imi prinde vibratia fulgeratoare a sufletului simtindu-i sfasierea, atunci cand inima imi mai ingana doar suspinele lacrimilor, atunci cand inecata in intuneric ii simt tot mai apasator puterea, inchid ploapele cufundandu-ma in noaptea fara de putinta, luand cu mine in toate rugaciunile acei ochi umezi si tristi, implorand infinitul, cu cea din urma dorinta, sa le redea stralucirea ce mie nu mi-e menita sa le-o pot da vreodat.
mai 9, 2012
Tu, ingerul si demonul meu…
Mi-am obligat propria-mi fiinta sa-si elibereze inima. I-am pus zavoare grele pentru a nu mai putea patrunde nimeni in ea. Am inchis-o in cripte de argint ca sa nu o mai poata atinge cineva vreodata. Si pentru un timp am crezut ca mi-e bine. Ca mi-e liniste.
Mi-am promis ca vibratiile fiintei mele sa ramana poveste. Mi-am zis ca tremurul atingerii sa nu-mi mai existe. Mi-am promis sa nu mai tresar la zambete desprinse parca din stele si cuvinte delicat impletite in curcubeele de dupa furtuni. Mi-am promis sa nu mai imi pese mai mult decat imi spun uneori ca ar trebui, pentru a nu-mi mai ineca zilele in deznadejde si durere, in suspine si lacrimi.
Insa tu, demon alb, ce mi-ai patruns cu ani in urma in inima, atunci cand de fapt am vrut sa te alung, te-am inchis cu lacate sudate si mai adanc inauntrul ei. Si, chiar daca mi-am zis ca fiinta ta nu imi va mai topi niciodata sufletul, am inteles ca nu ma pot opune vibratiilor tale ce izvorand din tine patrund in mine, strabatandu-mi intregul trup, ca o mangaiere de inger. Cu o simpla atingere mi-ai spulberat toate promisiunile, toate convingerile, tot … atunci cand convinsa credeam ca nu-mi vei mai trezi nicio emotie.
Mi-ai trecut, fara sa vreau, prin linste, si pentru o clipa te-ai contopit cu ea, pentru ca mai apoi sa-mi lasi, din nou, nesiguranta, indoiala… mister…
mai 6, 2012
Bucati de…curcubeu
Sunt bucati de timp ce nu as vrea sa se termine. Acele bucati de timp in care celalalt patrunde fara sa te atinga prin tine, in care tu patrunzi prin el ca o impletire delicate de culori, un curcubeu al sufletelor. Acele bucati de timp in care as vrea sa-i opresc trecerea pentru a-i putea pastra magia cadentei…
Sunt clipe a caror efemeritate as vrea sa stiu cum sa o spulber pentru a putea simti fericirea dincolo de bataia de poveste a orologiului din miez de noapte. Clipe ce imi coplesesc intreaga fiinta, ce trec prin mine asemenea unui val cald, peste care as vrea sa pun zavorul eternitatii.
Sunt momente a caror vibratie blanda patrunzand in mine, imi cerceteaza intregul trup, intreaga fiinta, ca o mangaier nevazuta ce ma face sa tremur. Momente de nedefinit , acelea in care doua suflete isi vorbesc dincolo de cuvinte, cand parca tot ce-i omenesc in jur tace, ramanand doar glasul lor, intr-o lume doar de ele conceputa…
Bucati de timp…dintr-o lume mult prea fragila…
mai 4, 2012
Naivitate…teatru…si alti demoni…
Cred in oameni cu o inocenta nepermisa varstei. Cred in chipuri angelice si vorbe duioase, cred mereu ca oamenii sunt buni, cred in frumusetea inauntrului lor cu care mi se dezvaluie in cele dintai clipe si nu pot crede ca dincolo de toate astea se pot ascunde suflete mincinoase, suflete cu masti de inger ce ascund inauntrul lor o lume perfida, o lume prefacuta, o lume invaluita intr-un ego mult prea pregnant, mult prea puternic… Oameni care sunt prea preocupati de propria persoana, de propria imagine, pentru a mai putea fi preocupati si de altceva.
Am cunoscut oameni pe care i-am iubit cu o iubire mai presus de cuvinte, oameni ce au patruns minunat in sufletul meu Oameni care s-au strecurat prin filtrul ratiunii mele agatandu-se, invaluindu-se atat de priceput in acel fir atat de puternic al naivitatii mele, ajungand sa-mi stapaneasca inima inca dinainte de a-i putea descoperi cu adevarat. Oameni pentru care as fi mutat munti in clipele acelea, oameni pentru care mi-as fi bagat ambele maini in foc ca nu sunt altfel decat ii vad eu. Oameni in care credeam fara de indoiala.
Insa in timp am inteles ca oamenii iti pot crea o falsa imagine. Acele blande si calde prime impresii ajung sa fie nise temelie peste care tu cladesti mai apoi o falsa imagine a celuilalt, acel celalalt care te prinde in mrejele lui cu-n zambet mintit. Ajungi atunci sa iubesti un produs contrafacut, o impletire de ceea ce exista doar partial in celalalt (ceea ce celalalt iti induce ca este) si ceea ce nu exista probabil de loc (ceea ce inima ta a creat)…o fiinta iluzorie.
In timp, insa, mastile ajung sa cada, privirea sa poata recepta ceea ce e dincolo de asa-zisul adevar al tau. Lumea ti se transforma in praf, ajungi sa te intrebi cine e de fapt aceasta persoana dinaintea ta, si unde a disparut sufletul acela pe care tu l-ai cunoscut cu timp in urma. Derutata incerci sa gasesti un echilibru intre ceea ce era si ceea ce este. Insa dezvaluirea celuilalt vine mult prea tarziu. Atunci revolte, intrebari, furii iti invadeaza lumea. Ai vrea ca celalalt sa existe cu adevarat asa cum te lasase sa il cunosti la inceptut. Insa asta nu se va mai intampla niciodata…
Obisnuinta te va tine o vreme langa el. Te va face sa vrei sa-l accepti asa cum e. Insa inima se va indeparta tot mai mult. Fiindca niciodata nu vei mai stii sa-l regasesti asa cum iti era candva. E ca si cum un alt suflet cu acelasi trup l-ar fi inlocuit…
De ce trebuie sa jucam jocuri mestesugite? De ce nu putem fi noi insine? Mastile oricum cad mai devreme sau mai tarziu. Iar siguranta pe care credem ca o avem in celalalt se va risipi atunci mai usor decat ne imaginam. Caci aceasta dragoste ce a crescut in el, nu e altceva decat o dragoste a unui iluzii pe care noi i-am creat-o din teama, din indoiala fata de noi insine, din neincredere… Sau poate pentru ca unii din noi asa suntem…asa stim…asa credem ca putem pastra…
Si totusi, de ce sa vrem ca cineva sa ramana langa noi pentru ceea ce nu suntem? Doar pentru a fi mai putini singuri? Insa, nu stim oare, ca toate aceste legaturi construite pe minciuni nu ne duc decat intr-un singur loc… acela de care ne temem cel mai tare…singuratatea? Si vrem asta oare? Atunci…de ce…?
Pentru Anca…
aprilie 13, 2012
O scrisoare spre cer…si parerea de rau…
Te privesc de un timp fara sa-ti vorbesc cu adevarat nimic. Emotii necontrolate aluneca prin mine. O stare stranie nemaintalnita pana acum ma face sa flanez prin ganduri si amintiri. Incerc sa-mi controlez pulsatiile inimii. Incerc sa gasesc echililibrul intr-un zbucium nestavilit de emotii. Te privesc. Si pentru intaia oara ma intreb, esti chiar tu?
Iti ascult cuvintele, iti observ gesturile. Iti zaresc privirea si incerc sa inteleg. Ceva s-a schimbat. In mine. In tine. In noi… Spune-mi , te rog, cand s-a ridicat zidul acesta inalt? Ce s-a schimbat? Si de ce?
Glasul tau a devenit rece. Cuvintele mele si-au pierdut rezonanta. Ochii tai nu mai imi oglindesc chipul. Ochii mei au devenit goi. Vorbele ni s-au transformat in cuvinte lipsite de substanta ce contureaza o lume straina pe care n-o inteleg. Si azi, ma intreb daca tu, fiinta ce mi-ai adus atat de aproape de suflet lumea sensibila, ai existat cu adevarat.
Amintiri ravasitoare imi nelinistesc dimineata. Te regasesc in fiecare clipa ce s-a scurs peste mine, in fiecare gand trecut, in fiecare vis. In fiecare dorinta. In intreaga mea faptura. Te iubeam. Te iubeam si eram fericita, chiar daca imi amintesc ca uneori aceasta dragoste ma durea. Te regasesc printre toate amintirile mele pe tine lebada alba desprinsa parca dintr-un alt timp. Un timp fara timp, un timp frumos , un timp ce l-ai adus in viata mea facand-o fermecata. Insa nu pot gasi nicicum clipa cutremurului ce a facut ca aceasta prapastie ce s-a format in urma lui sa ne alunge pe doua tarmuri diferite. Clipa in care te-ai desprins de mine, in care poate eu m-am desprins de tine.
Uneori, mi-e dor. Mi-e dor de clipa in care te-am cunoscut, de tine asa cum m-ai lasat sa te cunosc . Mi-e dor zilele in care te simteam cu adevarat aproape, de zambetul tau si de bucuria mea. Mi-e dor de tine, poveste sfanta si neinteleasa a inimiii mele, ce nu mai vrei sa iti picuri ca pana acum cerneala in condeiul destinului meu. Mi-e dor de mine atunci cand stiam, cand ma lasai sa te desenez cu toate culorile vantului, fara sa vreau sa invat sa te pot privi cu ochi de gheata. Mi-e dor de naivitatea dragostei ce ti-o purtam. Acea dragoste caruia simt ca i-ai pus catuse grele fiindca nu mai ai, cu adevarat, nevoie de ea. … Mi-e dor de noi…acel Noi despre care tu spui ca nu exista…acel Noi despre care eu marturisesc ca, uneori, inca doare…
Azi, iti conturez in gand chipul. Si zambesc. Zambest fiindca, oricat de aproape, indiferent cat de departe vom fi, stiu ca amintirea va ramane vesnic un loc al intalnirii, o sfera a fericirii trecute, atunci cand trecutul nu va mai ajunge prezent…
martie 28, 2012
Daca as fi fost…
Daca as fi fost un anotimp as fi fost anotimpul acela inventat doar de noi. Daca as fi fost o luna as fi fost una patrata… Daca as fi fost o zi a saptamanii as fi fost miercuri. Atunci te-ai nascut tu. Daca as fi fost o parte a zilei as fi vrut sa fiu miezul noptii pana dimineata in zori. Pentru a-ti putea veghea somnul, a-ti mangaia visele.
Daca as fi fost o virtute as fi vrut sa fiu sensibilitatea, sa pot patrunde prin tine dezbracadu-te de orice ezitare, daramandu-ti toate zidurile… Daca as fi fost lichid as fi vrut sa fiu cafea pentru a-mi permite sa fiu mereu aroma diminetilor tale. Daca as fi fost un instrument as fi fost chitara. Pentru ca pe strunele ei sa-ti cante inima mea. Daca as fi fost un sentiment as fi fost dor. Fiindca mi-e mereu dor de tine, chiar si atunci cand te am alaturi. Daca as fi fost o stare a vremii as fi fost furtuna. Fiindca doar tu ai putut naste in mine cele mai ravasitoare trairi prabusindu-ma prin abisuri necunoscute pana atunci, purtandu-ma mai apoi pe cele mai inalte culmi ale fericirii, intr-o zbatere necontrolata de emotii…
Daca as fi fost un gest as fi fost o imbratisare. Iar tu te-ai fi intrebat atunci de unde vine caldura pe care ai simtit-o in momente de tristete. Daca as fi fost un sunet as fi fost sunetul marii, fiindca marea s-a nascut, pentru mine, din tine iar tu din ea. Daca as fi fost un simbol as fi fost simbolul infinitului, caci doar acolo te pot avea cu adevarat. Daca as fi fost un gust as fi vrut sa fiu gustul sarutului. Daca as fi fost o aroma as fi vrut sa fiu aroma trupului tau. Daca as fi fost o culoare as fi vrut sa fiu rosu…inchis intr-o esarfa…Daca as fi fost o parte a corpului as fi vrut sa fiu o mana pentru a-ti putea mangaia chipul mereu, pentru a-ti putea aduna in pumni lacrimile incercand sa le transform in fluturi albi, tie lasandu-ti zambetul. Daca as fi fost un drog as fi vrut sa fiu drogul tau…Daca as fi fost un accesoriu as fi fost o verigheta gravata „pana cand moartea ne va…uni”.
Daca as fi fost un personaj de desene animate as fi fost Alice, iar tu ai fi ramas minunea mea… Daca as fi fost o forma as fi fost jumatate de cerc, iar tu bucata ce-l intregeste. Daca as fi fost un numar as fi fost 22… Daca as fi fost o masina, as fi fost masina timpului pentru a ma putea intoarce peste anotimpuri si ani, atunci cand viata imi va parea amara, la cea dintai clipa fermecata, la …22… Daca as fi fost o haina, in clipa asta as fi vrut sa fiu camasa pe care o porti acum.
Ideea e preluata dintr-o leapsa gasita aici http://ratzone.wordpress.com/
martie 26, 2012
Dorinta…mai departe de vis…
Iti auzeam respiratia. Era intuneric. Nu te vedeam dar iti puteam desena din umbre conturul trupului. Fiori imi strabateau fiinta iar inima incepuse sa-mi bata puternic. Drumul dintre noi parea tot mai scurt, trupurile noastre atragandu-se fara de control.
Imi era teama de aceasta apropiere. Imi era teama fiindca mi-o imaginasem, mi-o desenasem din vise, ani la rand. Ti-am simtit, fara sa-mi dau seam cand s-a intamplat, atingerea. Palmele tale tematoare mi-au cuprins chipul intre ele. Tremuram. Buzele tale deasupra buzelor mele atat de delicat, atat de timid au inceput sa le mangaie cu miscari usoare. Intr-o clipire de vise, genele mi s-au apropiat, lasandu-mi doar faptura sa te simta. Mainile ascunse in parul meu incepusera sa-mi imbratiseze tot mai mult trupul, tot mai ravasitor, lipidu-l de al tau. Respiratia ta era tot mai puternica iar eu invaluita in tine, imi pierdusem toate armurile, daramasem toate zidurile, prabusindu-ma sub stapanirea ta.
Buzele iti alunecau tot mai jos pe corpul meu, pe gat, pe sani, pe coapse atat de tandru… Atingerile tale ma dezbracau de orice ezitare, furandu-mi simtul ratiunii, lasandu-ma goala inaintea ta. Simteam ca ma pierd de mine insumi nestiind acum sa ma mai regasesc decat prin tine. Imi pierdusem cumpatul in bratele tale, dorindu-te din ce in ce mai mult. Erai zeul trupului meu, al dorintei mele, al focului ce ardea inauntrul meu, posedandu-ma asa cum nu o mai facuse nimeni niciodata.Eram, pe deplin, a ta.
Respiratile noastre prinsesera acum acelasi ritm. Atingerile isi pierdusera controlul. Trupurile ardeau unul in celalalt. Lumea ce pana acum ne inconjura parca disparuse. Intr-o impletire de patima si soapte trupurile noastre dansau sub cerul unei nopti luminate de dragoste, atat de minunat… Eram doar noi doi pe un taram doar de noi conceput, fiinta ta in fiinta mea, atingand impreuna, pentru intaia oara, infinitul.
In acea clipa Eu si Tu disparuse. Devenisem un singur trup, o singura inima, o singura fiinta… In visul meu eram intregiti…
martie 21, 2012
Inaintea noastra…
…se intindea marea. In aerul dintre noi acorduri de chitara si-o impletire de glasuri ajunse ecouri, al meu al tau. Tu erai langa mine. Iti puteam simti umarul langa umarul meu. Ca pana acum. Iti puteam simti atingerea mainii ca intr-o imbratisare de inimi. Iti simteam intreaga ta fiinta langa a mea. Era atat de simplu sa-mi lovesc privirea de trupul tau. Sa o las sa alunece prin tine. Sa-ti mangai frumusetea cu care mi-ai invaluit lumea si sa nu-mi mai pot desprinde ochii de la ea. Era atat de simplu sa te respir, sa te las sa-mi strabati inauntrul, sa te ascund in inima si sa nu mai stiu sa-ti dau drumul.Era atat de simplu…
Te priveam…privirea mea in privirea ta.Si pentru intaia oara tacere dintre noi ma apasa. Cu glas tremurat am incercat sa-ti soptesc ceva. Insa auzul tau nu mai imi recunostea vocea. Vorbele mele alunecau acum pe langa tine fara nicio sonoritate. Fara sa te mai invaluie. Fara sa te mai mangaie. Fara sa te mai atinga usor macar. Nu ma mai auzeai. Glasul meu devenise mut inaintea ta. Si atunci pentru intaia ora am simtit cum sabia si pumnalul au cu adevarat rezonanta. Cum in pieptul meu durerea e din ce in ce mai sfasietoare, atat de sfasietoare incat strigatul ei se stingea incet, pierind in lama mult prea ascutita a ceea ce era..a ceea ce nu mai eram noi, sau a ceea ce poate nu am fost niciodata mai departe de dorinta mea.
As fi vrut atunci sa ma desprind de tine. Sa ma desprind fara ca genele sa-mi devina grele, fara ca lacrimile mele sa-mi mai alunece pe obraji pentru ca mai apoi sa se loveasca de mare amestecandu-se cu nemarginirea sa. Fara ca-n sufletul meu sa se faca intuneric, fara ca lumea mea sa devina amara. Fara sa mai stiu sa ma sfarsesc de dor… Erai rece. Iar eu iti paream straina.
In abanosul ochilor tai azi, mai mult ca oricand, licarea altceva. Ascundeai o lume din care eu nu faceam parte. Si-atunci am inteles… “ca la poartea casei tale vegheaza dragostea…iar eu mi-am “tras pasii inapoi, atunci, ca la iesirea cu icoana din biserica”. Fiindca inaintea ochilor tai, in inima ta, tu nu ma mai stiai desena.
martie 12, 2012
Iti mai amintesti…de mine?
Iti amintesti acel rasarit vazut impreuna? Nu, nu ma contrazice. Era impreuna cu tine. Fiindca inaintea unei mari linistite ce mangaia tandru tarmul asa cum eu iti mangaiam inca somnul, erai, fara sa stii, cu mine. Parul iti era ascuns in culoarea cerului. Ochii iti licareau inca pe bolta noptii ce isi scutura din ce in ce mai mult intunericul, in doua stele. Nisipul iti avea culoarea trupului iar pielea fierbinteala soarelui. Gesturile tale delicate iti erau ascunse in valurile marii ca intr-un cantec de dragoste pe care nu mai poti sa-l uiti.
Iti amintesti prima dimineata impreuna, invaluita in miros de cafea? Povesteste-mi-o si mie, fiindca eu am sa-ti povestesc despre toate celelalte dimineti, imbracate in intreaga ta fiinta, atat de suave, de calde, care au reusit sa-mi aduca atat de aproape de suflet lumea sensibila, cum nimeni n-a facut-o vreodata. Dimineti in care timpul se contracta. In care inaltul devenea atat de inalt incat iti era teama ca nu vei mai stii cobori si nici nu iti doreai. Si acolo sus te intalneam pe tine, fiinta angelica imbracata in roua zorilor, atat de pura, atat de delicata. Cu zambetul tau usor schitat, cu degetele lungi cu care tineai tigara, cu tacerea diminetii in care ma pierdeam ca intr-o poveste frumoasa, regasindu-ma doar prin tine. Dimineti de care azi mi-e dor.
Iti amintesti cea dintai floare pe care ti-am dat-o? In ea am incercat sa adun atunci toata tristetea ta, pentru ca mai apoi ofilindu-se sa iti lase sufletul senin. Era alba. In albul ei se ascundea lumina ta angelica ce-mi parea mereu ca-ti izvoreste din intreaga fiinta…tu inger alb.
Iti amintesti cea dintai ceata? Uit-o! Aminteste-ti doar cele dintai randuri catre tine, in care am inchis toata durerea mea, toate lacrimile mele ce se loveau in noapte de un trotuar rece si stingher… Era pentru intaia oara cand am simtit cu adevarat ca dezamagesc pe cineva. Durea…La fel ca fiecare cearta ce-a urmat…
Iti amintesti cea dintai imbratisare? E cea mai frumoasa amintire a mea. O imbratisare pe care am inchis-o intr-un cantec. Si azi, atat de straniu, atat de ravasitor, atat de adevarat, inchid ochii, ascult… si iti simt bratele ca si cum azi ar fi atunci, ca si cum atunci ar fi, printr-un miracol, acum, si cutremurata de o splendida emotie plang cu lacrimile anilor pe care nu te-am lasat sa le vezi…cu ani in urma.
Iti aminteste acel peron? Cum care? Peronul de unde am spus mereu ca s-a nascut o poveste fermecata. Da…eu am spus. Sunt din nou acolo. Si stii de ce? Fiindca vreau azi sa-mi amintesc cea dintai bataie a inimii ce-ti rostea numele. E cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat. Iar atunci cand imi va parea ca vreun blestem va fi aruncat peste aceasta poveste, un blestem ce amestecand randurile va face sa-si piarda armonia, cand paginile vor deveni tot mai aspre, ma voi intoarce acolo. Fiindca doar simtindu-te in preajma mea voi putea fi fericita. Si am sa te intreb atunci daca iti amintesti de glasul inimii mele. Nu stiu ce imi vei raspunde… Poate nici nu te voi lasa. Fiindca te voi opri si-ti voi spune ca inima mea te va purta mereu cu ea…pana la ultima bataie a ei. Si-n cea din urma vibratie iti va rosti numele, intrebandu-te : Iti mai amintesti de mine?
